luni, 20 septembrie 2010

testamentul gol al (de)lăsării de mine

nu mai vreau dimineaţa aceasta
vreau soarele să uite să mă trezească
sau poate eu să uit să-i dau deşteptarea
ceasul să-şi devoreze singur limbile
la micul dejun între 6 şi 7

la fiecare răsărit îmi rescriu testamentul
iar la apus îi sparg cu pumnul păcatele

degeaba îmi foşneşte-n ureche testamentul nostru
mi-e lene să mă trezesc în dimineaţa aceasta
să-l scriu, vreau să dorm până când…
până când?
eternii mă vor lăsa în urmă cu moştenitori cu tot
să-şi ia fiecare împărtăşania vieţii pe cont propriu
pentru că eu încă mai simt vinul roşu în gură
şi ceara topindu-mi-se în talpă
e prea frumoasă noaptea dintre noi, nu spune nimic

nu vreau să mai trag linii să văd cine-a rămas între staţii
să despic mătănii pentru iertarea mea
să disec păcatul tău până când măruntaiele binefacerii de sine
îmi vor împleti o cunună
de data aceasta nu o să mai scriu nimic în testamentul nimănui
nu mai am ce lăsa
decât poate nimicul din noi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu