oceanul & Torro

poezie pentru semi-copii

Torro, Torro cel rău
credea că atacă oceanul
rupea fâşii după fâşii din el
mi le-aducea la picioare
eu le-aruncam înapoi
dar el se-ntorcea
cu-un mănunchi şi mai mare

oceanul se chinuia să doarmă
dar Torro nu, el hăituia, muşca, sfâşia
mi-aducea mie ofrande

într-o zi oceanul n-a mai suportat
s-a luat cu totul în braţe
şi s-a retras în mine

de-atunci Torro
îmi linge tălpile dimineaţa
tâmplele
noaptea când mă bronzez la lună
urlă dureros cu glas de lup
deşi e doar un spaniel

nu mai suport, vreau linişte
îl iubesc, dar vreau să dorm
câine prost
nu vezi că eu m-am înghiţit cu totul
ai grijă
s-ar putea să fac o gură mare...

De ce (nu) iubim aerienii

sunt un claun cu faţa multicoloră
jumate’ râde jumate’ plânge
împart baloane copiilor
gratis
ţopăi aiurea pe alei
împart fericirea-tristeţea
sub feţe de căţei pictate pe cauciuc

aerienii tot cad
şi rănesc pământenii
se cred mai presus
nu calcă ci muşcă pământul cu tălpile
sfidează
de parcă nu iluzia ar fi sămânţa certitudinii

hai la masă, azi servim fulgi de păpădie
cu lapte şi miere
dar nu mă vrei
nu mai vrei
farfuriile iar zboară de-aiurea prin casă
furculiţe planează fetiş pe gâtlejul tău
nu eu le-am învăţat asta
eu doar le ating cu gândul
se supun orbeşte
şi-aveam un chef nebun să iubesc
să mă las în mătase roşie
dar mi-am uitat nasul de claun
speram să râzi şi să uiţi
ce nu sunt
dar nu
tu nu
nu-mi mai rămâne decât
să-mi iau jumătatea tristă în braţe
cealaltă cade iar în tavan

Dimineaţa alergenică

pentru mine dimineaţa e o gâscă uriaşă
cu picioare grele şi aripi umplute de polen
mă prinde cu pliscul de guler
mă scutură bine de somn
bate din aripi

desfac nuca ochiului cu un briceag de lumină
o durere surdă îmi umple retina
mă sprijin în bastonaşe cu efortul senectuţilor
de parcă noaptea mi-ar căra o sută de ani
pe bandă rulantă dus-întors
până la marginea patului
scrijelitor sâsâit de alarmă
inerente mâncărimi de ochi, strănuturi

Dimineaţa subacvatică

aş vrea să fiu cefalopodă
sepie poate
să mă ascund şi să ies
rece şi curioasă pe tot ce mişcă
să privesc de undeva de jos din adânc
pata galbenă tremurândă piftie
pe buza apei
îi fac un semn cu tentacula
mă propulsez printre stânci, epave, lanuri de alge
Bună ziua Noapte!
Somn uşor Răsărit!

Poem somnambul

atunci a fost ultima mea rezistenţă
când fiinţa mea încerca să scape de-o nălucă
şi-a pierdut
am rătăcit ore întregi, până în ceasul al trei-lea al nopţii
până şi norii din tutun luau forme de bărboşi înţelepţi
neonul hlizea că nu-i pot ascunde gândurile
speram să pot arde dintr-o respiraţie tot necunoscutul
dar el se fixase acolo între metereze, sfidător

aveam un chef nebun să ies din casă
de-a întâlni prieteni
de-a împărtăşi străinilor nebunia mea
spiritele mele îmi măcinau cumplit somnul
mă alergau pe străzi de nebună
(nu, nu mă credeţi, şi pentru spirite există leac, spun înţelepţii)
doar că nu mai ştiu cum să le aduc înapoi în mine
străinii mi-ar spune că se cheamă iubire
că are puterea să se multiplice, să se transforme în spirite
că şi iubirea bântuie atunci când nu-şi găseşte somnul
prietenii m-ar încuraja că e doar o iluzie

atunci a fost ultima mea rezistentă
m-am trezit dimineaţa târziu
sub patul matrimonial învelită cu un şal impregnat în tutun
cafeaua mă aşteaptă rece pe masă
am ieşit la plimbare
pe Bulevardul Unirii unde toţi străinii îmi păreau prieteni
treceau pe lângă mine zâmbind

De la borna zero

aş vrea să pot să Te cert
nu ştiu ce curaj s-au prostie m-a adus aici sus
aveam doar o simplă ştafetă de lăsat
nici nu mai ştiu cui
m-ai tot împins
cu răul meu de înălţime cu tot
sub mine toţi paşii sfărmau irecuperabil treptele
mi-ai găsit un cămin de unde creadeai c-o să învăţ să zbor
şi aşa m-am trezit părăsită într-un cuib de vulturi

sperai, chiar sperai să mă confunde cu proprii lor pui gât-golaşi
aparent prostuţi , suficient de caraghioşi
cât să mă creadă unul de-al lor?
nu Doamne, priveşte-mă
am ajuns un bolovan regurgitat
ceva din mine seamnă a om
dar nu se poate vedea
de piele de şoareci, pene, blană de iepuri, oase de lilieci
sunt atât de contorsionată că nici nu mai ştiu unde mi-e piciorul
adidasul,pantalonii mei kaki şi imprimeu jandarm sunt tot una
cu resturi de lăcuste

nu uita sau poate ştii Tu mai bine de ce
puii aceia de vulturi au deja aripi şi scapă de puf
învaţă să zboare
mulţi dintre ei chiar zboară şi cuceresc cerul
mai mult decât ochiul meu poate cuprinde
credeai că dacă mă aşezi frumos în căuşul lor din crenguţe şi iarbă
mă vor învăţa sa fiu rege înaripat?

şi dacă nu Te-aş iubi
aş putea crede că pot şi eu să zbor
dar nu sunt dcât o bornă între înălţimile tale şi cer
mi-e gura pecetluită cu răşinile timpului

Încă mai aştept să scriem în doi

sau poate mesagerul

uit cine sunt
nici nu mai ştiu cine credeam că voi fi
şi totuşi sunt tot aici
şi tu tot acolo
mi-ar fi mai uşor să ne ştim la aceeaşi masă
în faţa aceleiaşi foi

acum retrăiesc dragostea ca pe o molimă imaginată
începută într-o altă zi călduroasă de luni
trebuia să fie o zi urâtă de toată lumea
pentru că era ziua trezirii mele
nu ar trebui s-o iubesc
totul e incubat în ea
sub crusta unei nunţi perfide
o viaţa supusă, frumoasă

te-am înghiţit, fără să vreau, în poveştile mele cu mine
deşi vărsam simplul adevăr din mine
cu cerneală albastră

poate nu ştii dar ţi-am împăturit iubirea
în inima mea
ca pe-o coală albă
încă mai aştept
clipa când o vom scrie împreună

poate acum e prea devreme
inima mea nu e o cutie poştală
nu va îndrăzni nimeni
să scoată din ea mesajul
cine ştie când va ajunge la tine
poate nu în felul în care toată lumea îl ştie
dar tot vom putea scrie pe aceeaşi hârtie
oriunde
vom descoperi cândva şi mesagerul

testamentul gol al (de)lăsării de mine

nu mai vreau dimineaţa aceasta
vreau soarele să uite să mă trezească
sau poate eu să uit să-i dau deşteptarea
ceasul să-şi devoreze singur limbile
la micul dejun între 6 şi 7

la fiecare răsărit îmi rescriu testamentul
iar la apus îi sparg cu pumnul păcatele

degeaba îmi foşneşte-n ureche testamentul nostru
mi-e lene să mă trezesc în dimineaţa aceasta
să-l scriu, vreau să dorm până când…
până când?
eternii mă vor lăsa în urmă cu moştenitori cu tot
să-şi ia fiecare împărtăşania vieţii pe cont propriu
pentru că eu încă mai simt vinul roşu în gură
şi ceara topindu-mi-se în talpă
e prea frumoasă noaptea dintre noi, nu spune nimic

nu vreau să mai trag linii să văd cine-a rămas între staţii
să despic mătănii pentru iertarea mea
să disec păcatul tău până când măruntaiele binefacerii de sine
îmi vor împleti o cunună
de data aceasta nu o să mai scriu nimic în testamentul nimănui
nu mai am ce lăsa
decât poate nimicul din noi

Forehand

cu racheta mea de lemn
demodată
am mai trimis înapoi un asteroid
din înţelepciunea unei sutre
am aflat că aşa se face
lupţi cu demonii
îi trimiţi înapoi în eter
şi Dumnezeu îi prinde ca pe muşte
în pumnul Lui
îi sfarmă
până când printre degete
se scrug luciferii
înapoi pe pământ

Poem ancoră

mi-am legat gândurile
lanţ
de primul poem-ancoră
dintr-ale copilăriei mele
şi din curajul inocenţei
l-am aruncat în oceanul iubirii
peştişori aurii ciuguleau din el litere
poemul înflorea corali
împânzea adâncul
cuvintele ciuntite renăşteau muguri
peştii făceau plecăciuni
“Sărut mâna pentru masă!”
şi-apoi se ridicau deasupra
deveneau zburători

pe-atunci stăteam la masă cu pinguinii şi leii de mare
într-un palat de cleştar
pluteam pe un sloi de gheaţă în larg
eram fericiţi
aveam ce mânca
o halcă de basm
o felie de pâine cu poezie
un ceai melodie
din firmituri hrăneam peştilor aripile
şi cerului zborul

dar timpul taifun ne-a dus departe pe valuri
acum leii de mare mănâncă pinguinii
şi pinguinii peştii
eu mă hrănesc cu de toate

poemul de-atunci e acum o stea de mare
eşuată dintr-o amintire într-un glob de sticlă
îl scutur de vise
când somnul nu vine
fulgi albi mi se topesc sub irisi
trecutul mi-adoarme sub pernă
şi eu odată cu el
vorbesc cu pinguinii şi leii de mare, prieteni
sunt iar un copil
evadat în trecut
printr-o copcă-n prezent

Preambul

mi-aduc aminte ziua când
moaşa îmi retuşa ombilicul
încă mai curgea prin el albuşul de ou
plin de puncte şi linii sângerii
zâmbea sarcastic
fixând într-un nod marinăresc
jumătate din ultimul cuvânt

nu ştiu cu cine vorbeam înainte să mă nasc
cine era dincolo
cine îmi asculta povestea
credeam că sunt peşte, sirenă poate,
sau câte puţin din orice
de fapt eram un concept din plancton
din moratea tuturor
o nouă reverie pământeană

nu ştiu cine m-a învăţat codul
poate o morsă rebelă
cuceritoare de pământ şi apă
dar ştiu că pântecul submarin al mamei
cerceta abisuri în căutarea unui loc de facere
pentru prima dată am simţit teama unui soldat
când i se dă arma în mână
ştiam că e ultima dată când o să mai fiu auzită
ştiam că o să uit să vorbesc
şi o să învăţ, oricum, să ucid

Domestic

mă lepăd de foi din doi în doi
din ele copiii îşi construiesc avioane
le aruncă
zboară haotic spre cer
în urma lor un siaj de cuvinte
se pierd prin aer confetti
plutesc o vreme şi-apoi cad
se aşează pe frunze, pe ierbă, asfalt
pe umerii trecătorilor

uneori parcă trăiesc într-o
divină comedie infantilă
sunt păpuşar principal
într-un decor culinar
aş ridica puţin capul după tejghea
să văd cine râde
dar copiii, ah copiii, se plictisec incredibil de repede
dau din picioare şi ţipă

mă înşel crezând că fentez
refacând legături de chimie rebelă
le încapsulez în celula boemului autodomesticit
şi aştept nu ştiu ce
izbucnesc în râs de cât de proastă sunt
că doar în palmă ce mai pot scrie
câte o dungă curbată
sau punctez câte un por mustind a poezie
cu ea să-mi mângâi pe frunte pruncii

sunt acum din atunci imperfect

acum pot să-ţi simt aura şi tot ce-ţi rotunjeşte universul
pot să-ţi văd chipul fără să mai vreau să-l ating
pot trece pe lângă tine fără mă doară că nu mă vezi
pot trece chiar prin tine fără să mai simţi că exist
pentru că acum sunt doar acum dintr-un atunci imperfect
o cauză secundă dintr-o cauză primă
pot face o deducţie dintr-o inducţie
şi o analogie între sufletul fără trup
şi trupul fără chip
pot descărna trupul acesta înfometat de palpabil în mii de părţi
şi recompune dincolo de noi în lumină dintr-un singur motiv

între noi şi dincolo o draperie grea albastră
aşteapătă Omul Foarfecă să-i sfâşie materia
să invadăm cu toţii lumea fără porţi şi lacăte
să locuim acolo unde fericirea e aruncată în sus
clătita cosmică umplută apoi cu zâmbet divin

şi dacă o să-ţi ating cândva cu adevărat chipul cu mâna
sper să te retragi adânc în cochilie să mă laşi să visez
o să te duc la ureche să-ţi ascult murmurul dulce-venin

am învăţat că iubirea se trăieşte cu totul acum din atunci
are propria sa memorie, gândire, sentimente, propria aură
chipul ei e doar zâmbet de Giocondă aici
dincolo e doar un zâmbet sincer între obrajii Universului

Caffe-latte

cine poate înţelege cum ceaşca aceasta de cafea
întoarsă cu gura în jos, are atât de multe de spus
ce ştiţi voi câte neguroase gânduri
ţipă acolo, înăuntru, aşteptând
apa să le arunce în canalele viitorului
mi-e greu să cred că acolo suntem şi noi
aşteptând vreo ghicitoare să ne elibereze
ce mai contează că sângele meu emană arome braziliene
şi raţiunea ta fierbe pe un pătul de zaţ lavazza
tot se va găsi cineva să ne spele

haide, mai bine, să ne trezim singuri înainte de miezul nopţii
nu ne uneşte decât dezordinea cuvintelor dintre noi
numai bune de aşezat în poeme
eu pun parantezele negre şi tu le umpli cu gândurile albe
atât de multe gânduri încât n-o să mai încapă
în ceaşca aceasta
haide s-o umplem înainte ca alţii să ne hotărască destinul
s-o răstoarne
şi s-adormim dimineaţa fericiţi cu motanul negru torcând la picioare

Nebuloasă politică din Casa Poporului

istoria cântă la mandolină: s’agapo, s’agapo
la capul decedatului înecat în morfină

nici apeducte n-avem la Crucea de Piatră
dar se fumează trabucuri în foiţe de aur
şi havaneze concedii
ne învârtim pe axul plutocraţiei
ale naibii carusele
doar cine şi-a sudat bine contul
pe osia puterii
scapă
restul
Dumnezeu e mare
dacă nu ne va spulbera inerţia
în selecţii darwiniste
poate ne va reinventa tot El
într-o altă viaţă

ştim
“Să trăim bine”
dar salvarea ne varsă iar în haznale
vidanja e spartă
ne scurgem prin ţevi în subterane
facem alianţă cu viermii pe acelaşi cadavru
Fuck!
ţara asta chiar e-un monstru
antropofag?

covor roşu peste (ne)cunoaşterea din noi

din aerul acesta încărcat cu monoxid de carbon
mă hrănesc pentru mâine ca şi voi
pe mine nu mă doare păcatul vostru ci numai nerozia mea de carton
cu ea vă împachetaţi cadourile de Crăciun şi vă faceţi fericite amantele
mai bine mă ardeţi

poate că azi sunt doar o literă din alfabet, cu ea să vă completaţi
cuvântul magic într-un scrable
şi punctele sar ca la pacinko
trei la rând, v-aţi căştigat un pont uriaş în cont

sunt multe lucruri care mă contrazic
şi sunt în fiecare zi altceva

acum călcaţi peste mine ca pe un covor roşu
şi mâine mă-mpăturiţi pentru următoarea decernare de premii
dar poate nu ştiţi, sunt bucuroasă să vă port şi suport tocurile înalte
încrustate cu swarovski sau pantofii Versace de domni
pentru că doar din exerciţiul acestei pietăţi
se nasc martirii necunoscuţi de nimeni
şi chiar nu contează cine ştie sau nu

pot suporta această lume ca pe un castel din cărţi de joc
pe care-l scutur de două ori din coamă şi se dărâmă la loc
dar pot suporta şi lumea ce m-apasă ca un titan
lăsând în mine urme adânci, irecuperabile dureri tămăduitoare
şi dinozaurii devoratori de ierbivorele mele iubite

„Iartă-mă Doamne pentru păcatele copiilor mei” spunea Iov
în grelele încercări
când Dumnezeu bătea palma cu Demonul
„Dar numai de sufletul lui să nu te atingi”

mulţumesc Doamne că nu m-ai zămislit decât
să fiu acest covor roşu
pe care şi îngerii tăi calcă
şi nu-i vede nimeni
doar eu le simt paşii moi, eterici
şi peria femeii de serviciu

nu vă speriaţi tuturor ne vine rândul
să ne periem păcatele

vin dintr-un cocktaill

mai dati-mi un pai sa respir

m-am gandit sa vin printre voi sa va-nveselesc mortii
am spus printre voi, de fapt suntem tot noi
de ce mortii cu mortii si viii cu viii
suntem "Milano-Torino"
ne separa doar o scobitoare
si-o maslina verde
si ce se mai distreaza Dumnezeu
balacind cate un deget printre noi
ne agitam speriati in miscari browniene
cautam disperati sa ne tinem unii de ceilalti
atat de disperati ca nu vedem ca l-am apucat de mana pe raposatu'

mai scuipa Dumnezeu cate un sambure prin cimitire
o ingropam repede sa nu i se vada zbarciturile
si iar jelanie mare

haideti ca si mortii au veseliile lor
plangem mortii sau moartea lor
de ce nu a noastra
mai dau si ei prin baruri cu vecinu'
ce-a fost a fost, Bloody Marry
suntem un cocktaill cu totii
sa cinstim pentru asta

si nu stiu cum au facut vii ca iar m-au tras pe sfoara
eu ma-ntristam si ei radeau la capataiul meu
am murit de o supradoza de blasfemie
in Backstage

sa bem pentru asta

chiar daca uneori doare

si tu Mihaita m-ai invatat sa iubesc fericirea

e prima data copile
cand rana ta n-a mai cerut pansamente cu fericire

e prima data copile
cand rana mea si-a pansat fericirea cu rana ta
si nu doare

ma-ncearca o baie de soare cu licori aromate
invadandu-mi pielea pana in carne, in sange, in oase

e prima data copile
cand viata nu mai bazaie ciudat ca o libelula
peste trupul tau nufar cu miez sangeriu plangand roua

ma-ncearca o fericire ce nu mai are nevoie de gluga
si-arata chipul imbujorat de lumina
si pletele curgand peste umerii oraselor, pe spatele colinelor
imbraca trupul gol al toamnei in primaveri inflorite

e prima data copile
cand iti strang pumnul mic in palma mea mare
si liniile vietii se prelungesc infinit in iubire

The Doors in my Solitair

uneori e mai simplu sa fii singur
sa joci de-a v-ati ascunselea cu tine insuti
stiu veti zambi ironic
sunt o naiva crezand ca sunt cu adevarat singura

la fel de singura ma simteam si ieri cand jucam carti cu Jim Morrison
imi canta "When Your're Strange"
in timp ce intorcea cartile norocoase
bine-nteles eu am pierdut cu zambetul pe buze
crispat in colturi cu paranteze rotunde si-n capat sageti
el ma apostrofa "Hei femeie care dansezi in praf!"
radea in hohote batand din palme

pe masa tineam degetul pe tragaci
as fi tras, sincer
dar mi-era prea teama sa nu ricoseze glontul
din perete sa nu ajunga in umbra mea
atunci in spatele cui as mai putea sa m-ascund
unde in alta parte
Soul Kitchen my Exile

antidot pentru bătrâneţile blues

tinereţea mea e ca o trenă de mireasă
o calcă lumea în picioare, mă înjură de mă-sa
sfâşie bucăţi din ea cu dinţii
"ce naibii mă fălesc atât"
e franjuri toată, jegoasă
uneori mă ţine în loc, mai cad, mă ridic
n-au decât s-o smulgă din rădăcini
e ca o coadă de şopârlă geko
improvizez, mă reinventez, dansez

aşa o trăiesc eu, ca L.A. Women spărgând
paharele de whisky în dinţi
într-un oraş din vest, plin de ţicniţi
prima de pe lista căutaţilor mei
sunt acuzată de sperjur că îmi sfidez natura
nu-mi pasă
îmi scutur pletele nirvana
mă spăl pe mâini cu păcatele mele
îmi iau trena sub braţ
mă descalţ de ciocate
şi pornesc în dans indian prin praf

come on baby, let's dance!

Baladă pentru îngerul meu

În cârlig am prins o rugăciune,
Şi-apoi am aruncat undiţa-n cer.

Înapoi mi s-a întors un înger,
În haină de lumină şi chip de cristal.

L-am rugat să-mi dea putere pentru încă o zi,
Şi acea zi să fie o viaţă.

Stând lângă mine, tăcut, în bucătărie,
Shamanul meu înaripat,
Mi-a pregătit un leac,
Mi l-a pus bandaj în jurul aurei mele,
Mi-a redesenat pe chip un zâmbet nou,
Iar la călcâie mi-a prins aripi zburătoare.

De-atunci, îngerul meu stă lângă mine,
Cântând ca un mim la trombon.
Dansez-saltimbanc,
Zbor-pelican,
Iar zâmbetul nou,
Acum e AL MEU!

Nimic nu mai doare!


Abia dacă vezi,
Cicatrici zâmbitoare!

Aleluia

Sutane aurii, podoabe pe cap,
Lanturi de aur la gat atarnand crucifixe;
Cantam in cor Aleluia!
Si azi, si maine,
Mereu!
Aleluia!

Curg banii in cufar si rasuflam usurati:
Ne-am cumparat mantuirea!

Cine sunt eu?
Cine sunt ei?
Rasar ca un soare in haine de aur,
Poalele-mi atarna heruvimic printre ei!
Sunt sef peste turma,
Leu intre lei.

Si Tu erai plin de lanturi de aur la glezne,
Si haina Te ridica in slavi printre oameni,
Si Tu ne spuneai poezii, din ceasloave,
Si Tu ne cantai partituri, operete...

Aleluia Doamne!