câteva zile mi-a tot ciocănit în minte
un semn de exclamare
până la urmă i-am deschis uşa
şi-n faţă mi-a sărit un „i”
l-am întrebat pe cine caută
şi mi-a spus că pe mine cu siguranţă
era supărat că nu ştie din ce motiv
a fost alungat din marea familie a literelor
şi nu mai are unde să locuiască
mi s-a făcut milă de el şi l-am primit
deşi unori îmi părea suspect
precum o spadă
sau un ţurţure atârnat periculos de tavan
din care-mi tot picurau pe mochetă lacrimi
am pus repede un lighean
(litera asta se transforma în fiecare zi în altceva
şi acum mă întreb oare cum aş putea să scriu despre el
înainte să-mi sară lumea în cap
că mi-am permis să dau numele acestui poem
atât de lipsit de originalitate
şi parc-au mai scris şi alţii despre asta)
şi dacă „i”
este marele monstru din poveştile budiste
oare nu risc prea mult
dar nu se poate
gândind numai, „i” s-a dublat
şi-a urcat pe o plăcuţă lângă fratele geamăn
în vârful unei cruci
la-m pus atunci pe „i” la orizontală
să facă un exerciţiu frumos de apariţie şi dispariţie a punctului
să scrie pentru toţi cititorii în limbaj morse
următorul mesaj:
„eu sunt doar „i”
titlu şi poem în acelaşi corp
imaginaţi-vă că nu s-a scris nimic până acum
în acest text lung
şi acasă
sunt numai acolo unde-mi este acceptată
simplitatea
necondiţionat
fără întrebări
punct”
P.S. După ce am scris toate acestea şi după ce acest poem va fi ctitit de toată lumea şi mai ales de nou-născuţi, cred c-aş putea să şterg tot şi să-l las doar pe „i” să vorbească în locul meu, pe limba tuturor. Pentru că numai „i” ştie cu adevărat ce este în mintea mea, în sufletul meu. Dar cu siguranţă nu mă va trăda, va spune doar „i” şi va fi suficient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu